Să fii tu însuți în viforul timpului

Descriere

O sută de ani nu este o perioadă lungă, doar un suspin la scara istoriei mondiale, dar în hronicul României Mari a însemnat zbucium, drame, tragedii, prea puţină vreme împlinită în lumină şi armonie, în pace. Am trăit două războaie mondiale, cu consecinţele lor, mulţi, prea mulţi ani de dictaturi de tot felul, Revoluţia din 1989 a deschis şi ea o perspectivă care s-a dovedit plină de evenimente, răscolind din adâncimile sufletelor noastre toată neînţelegerea şi neîndurarea în căutarea noii democraţii.

Dacă privim limpede înapoi, anii cei mai remarcabili ai drumului nostru în istorie au fost cei ai strădaniei de a lupta pentru fiinţa şi conştiinţa noastră naţională, pentru a edifica România Mare cea visată de moşii şi strămoşii noştri. A fost un drum „durut”, vorba poetului, în care am câştigat dreptul nostru de a privi limpede înainte, de a ne alege armele şi a lupta cu curaj pentru propria noastră identitate, de români. Acest efort, uriaş a fost resimţit în alte tonuri, mai dramatice, în Banat, o provincie aflată la răscruce de drumuri şi pofte de tot felul, râvnită de mari puteri care ştiau că cine are Timişoara, stăpâneşte o țară. A recompune, chiar şi fragmentat, cursul evenimentelor spre Banatul românesc de astăzi devine astfel o aventură, una din cele mai pasionante şi nobile din istoria poporului nostru. Asta am făcut pe parcursul realizării unui serial de televiziune, asta facem în paginile acestei cărţi. Rememorând căutările unui reporter de televiziune pe urmele înaintaşilor, recompunem pagini din istoria zbuciumată a meleagului şi a oamenilor ce s-au construit, frumos şi demn, în istoria sa.

În dinamica vieţii de astăzi, însă, fenomenele devin mai complexe şi învăţăturile, unele, amare. În loc să ne găsim cu toţii treburi care să ducă la propăşirea noastră, asistăm azi, pe fondul unei relocări a vieţii economice, la un adevărat exod al mai cu seamă tinerilor noştri, al oamenilor pricepuţi ai neamului, spre zări străine, mai bogate şi mai atractive. Asistăm la un exod demn şi el de a fi consemnat în istoria lumii, cel mai mare pe timp de pace, din toate cele cunoscute până acum. Au lăsat în urmă, cei mai mulţi dintre ei, familii desperecheate, copii orfani, părinţi cu ochii aburiţi de lacrimi, dar atenţi la cecul lunar care le aduce bruma de câştig a celor plecaţi. Aceia, cei duşi, trudesc, îndurând umilinţe, cu gândul că se vor întoarce acasă, îşi vor construi o casă şi viaţa va merge mai departe. Numai că timpul trece inexorabil. Vechile vise devin pulbere, în loc să revină la căminul natal, precum ardelenii şi bănăţenii la începutul secolului trecut din America, îşi cheamă copiii, acolo, departe de ţară, se afundă în alte limbi, se lasă seduşi de alte meleaguri şi felul de a fi ale oamenilor, conştiinţa românească, graiul nostru, gândirea noastră se sting încetul cu încetul. Acesta este durerosul adevăr al anului centenar al identităţii noastre naţionale. Iar privirile în viitor sunt şi mai sumbre.