Ion Creangă – Spectacolul disimulării

Descriere

O constatare la îndemână ne obligă să reamintim că masa exgetică crengiană, deja impresionantă, este în expansiune. Îndelung studiat, târziu recunoscut, fixat prin clişeistica şcolară, familiar tuturor, întreţinând, amăgitor, iluzia accesibilităţii, cu judecăţi stabilizate şi o clasicitate de necontestat, fenomenul Creangă impune prin singularitate. Iar exegeza, impresionând prin bogăţie, îndatorată unor grile şi standarde de lectură, inevitabil etapizată, vehiculând autoritare şabloane perceptive, deschizând noi piste „revizitărilor” (în anii din urmă: semiotică, simbolologie, esoterism etc.), acuză – totuşi – o „fundătură”. Se poate re-lansa, „inventând” un nou Creangă? Greu de crezut, deşi, s-a spus deseori, criticul român are obsesia virginităţii (ignorându-şi, de regulă, confraţii).

Orgoliosul G. Călinescu, cheltuind erudiţie şi imaginaţie, oferea literaturii noastre senzaţia de avuţie prin monu-mentala sa Istorie (un „roman deghizat”, de fapt); în 1938, lansând monografia despre celebrul humuleştean, el ne încre-dinţa că studiile viitoare despre Creangă se vor pierde în „divagaţii”. Nici Nicolae Manolescu, peste ani, nu e de altă părere: „Despre Crengă totul s-a spus, lucruri absolut noi nu mai sunt cu putinţă”. Aşadar, subiect „epuizat”, suspendând orice „negociere” critică, mulţumindu-ne să admirăm – la adăpostul clişeelor – studiile referenţiale adunate?

Un şir de prejudecăţi însoţesc încă posteritatea inegalabilului povestitor, un mare auditiv (alături de Caragiale). Fireşte, nu mai vedem în Creangă doar un harnic culegător, de interes strict etnografic, un copist cu geniu, un scriitor „poporal” (calificat, ca atare, de junimişti) ori un scriitor pentru copii, doar; o arhivă folclorică, un personaj nastratinesc, un iniţiat sau, poate, un pornograf; un exponent având la îndemână scutul anonimatului, un mucalit disimulant, un snovar, cu impulsuri bufonarde; un „povestaş”, cu intenţii critic-satirice, traversând felurite regimuri, „schimonosit” ideologic, cum recunoştea – indirect – Petru Dumitriu, reluând aici „judecata” răsfăţatului prozator, acuzând – în 1949 – critica literară burgheză, într-o Introducere cu iz proletcultist, dar care, foind de observaţii, trădează mâna marelui scriitor, evadat apoi din „socialismul tătă-resc” pentru un exil „câinos” (1, 3).

A fost încercat Creangă de presentimentul vocaţiei? Călinescu credea că el s-a ivit prematur, ţâşnind din humusul moldovenesc, dintr-un fond preexistent, fabulos şi repetitiv, „depăşind” folclorul (cf. Pompiliu Constantinescu) şi aflând în zestrea paremiologică „autorul profund” (cf. G. Ibrăileanu). Cercetându-i „preistoria”, ne întrebăm: preludează, anunţă tonul arţăgos al jalbelor, de pildă, viitorul scriitor? Dat afară din tagma preoţească, răspopitul şi-a primejduit şi cariera de institutor, dăscălia fiind, s-a tot repetat, adevărata-i chemare. Voinţa ambiţioasei mame, desluşind împreună buchiile, imboldul eminescian, ambianţa junimistă şi, desigur, harul inimitabil intră în misterioasa ereditate / ecuaţie crengistă, chiar dacă autorul Amintirilor, constata Constantin Ciopraga, „nu şi-a compus o fizionomie de scriitor” (2, 420). Şi, desigur, nu Eminescu „i-a pus pana în mână” (1, 22), iar Junimea, acceptat acolo ca „o vietate ciudată, exotică”, nu i-a rezervat doar „o sgârcită publicitate” (1, 23).

În fond, Creangă şi-a dorit emanciparea. N-a fost să fie un „al doilea Cucuzel”, dar preoţia însemna o imediată înlesnire, „înălţarea prin învăţătură”, săltându-l deasupra nevoilor. În pofida atâtor „nepotriviri”, inconfundabil în grupul junimiştilor, mimând ţărănia cu umilinţă disimulată, căutat pentru prezenţa „scenică”, hohotitoare, „sgomotos” la întruniri, cu vorbă muşcătoare, „ştampilat” acolo ca scriitor poporal, cerând părerea „boierilor”, el n-ar fi fost „un cirac al Junimii”, ci un veritabil „cal troian”, credea Petru Dumitriu (1, 24). Să nu fi contat atmosfera culturală din Saloanele Junimii sau prezenţa în Convorbiri, ca trambulină? E o întrebare care încă neli-nişteşte, deşi răspunsul s-a dat demult. Ce-ar fi devenit, oare, Creangă, eminent institutor şi autor de povestioare didactice, cu o carieră clericală zădărnicită, dacă ochiul eminescian, zăbovind asupra truditelor texte, n-ar fi insistat ca humuleşteanul să citească la Junimea? Rapoartele poetului-revizor lăudau, se ştie, calităţile învăţătorului, dar Eminescu descifra virtualităţile, descoperea potenţialităţile unui geniu nativ, invizibile pentru alţi contemporani grăbiţi, înveseliţi de seducţia oralităţii. Chiar dacă, în cazul povestitorului, e vorba de o „junimizare” superficială, rolul lui, în prezenţa atâtor feţe simandicoase, fiind cel de bufon, cu succes dealtminteri, rol acceptat cu prefăcută umilinţă. Circulând, astfel, în posteritate, lungă vreme, cu o imagine falsă. Prins în cleştele unor dihotomii (de neîmpăcat?), Creangă a fost aprig disputat; fie reprezentând, exponenţial, poporanitatea „necioplită”, fie evidenţiind un cultism îngroşat parodic, cu gustul enormului, căzând în farsă, ţinând de cultura râsului.

E drept, Creangă practică distanţarea ironică, iubeşte spectacolul disimulării. Al doilea Creangă (scriitorul), asaltat de privaţiuni, ros de boală, propulsat în legendă, se revanşează în imaginar; creează, ca „demiurg rustic”, o a doua lume (opera). Reinventează raiul humuleştean, deşi – negreşit – satul lui Creangă nu putea fi „o insulă fericită”.

S-a cheltuit apoi multă cerneală, în discuţii păgubos prelungite, privind soarta lui Creangă. Este el, sub spectrul îmbătrânirii valorilor, îndepărtat de jetul „banalităţilor şcolare”, beneficiind de aura clasicităţii, un autor expirat? Deşi „terorismul” clasicilor e deseori invocat, harta canonică şi Istoriile (failibile) sunt în prefacere. Nu va mai fi Creangă citit? Nu va mai fi tradus, fiind intraductibil? A-l traduce, scrie Mihai Zamfir, „înseamnă a-l anula” (3, 283). Categoric, opera lui Creangă este dificilă şi încurajează, uneori, „delirul hermeneutic” (4, 414). Însoţind primele noastre lecturi, textele lui Creangă, scrise „cu-n feliu de meşteşug”, par „rupte” din viaţă. Om voinic, natural, simplu în apucături şi gesturi, vădind dârzenie ţărănească şi afişând un zâmbet mucalit, Creangă contemplă – îngăduitor – spectacolul lumii: „Zi-i lume şi te mântuie”. Greutăţile vieţii sunt întâmpinate cu o vorbă sfătoasă. Fără a satiriza, creează viaţă şi urcă spre tipologic; are ca supremă instanţă un îndreptar îndelung verificat: „aşa zic oamenii!”

Încât, unicul Creangă, scutit de posibile dileme canonice, satisface, fără seisme, „controlul” generaţiilor care, necurmat, se perindă pe scena lumii. Posteritatea, scria S. Bratu, „e adevărata lui viaţă” (5, 324). „Dificil fără să pară” (6, 238), de o complexitate „neîmpăunată”, Creangă ne leagănă în falsa impresie că „nu pune probleme”. Aşadar, un clasic de manual, „obosit”, sechestrat, epuizat, îmbălsămat în superlative, stors de toate „sevele hermeneutice”, trăind prin respectabilitatea sentinţelor (un cumul de opinii edite, de fapt)? În realitate, un scriitor viu; fiindcă, reamintim, opera este ceea ce devine (prin lecturi succesive).

Volumul de faţă, o sinteză critică, pledează – prin cazul Creangă – pentru coexistenţa valorilor şi simultaneismul opiniilor, oferind prin ştafeta generaţiilor, dincolo de încrâncenări şi fulgere polemice, un dialog mirabil în ceea ce s-a numit, îndreptăţit, spectacolul receptării.