Harpa de piatră

Descriere

Reîntâlnirea cu poezia Silviei C. Negru ne readuce în fața discursului poetic care se atestă prin vigoarea unei lirici ce persistă și își confirmă valorile, astfel că autenticitatea amprentei poetice este ușor de recunoscut și în volumul de versuri Harpa de piatră. Poeta ne invită la o călătorie inedită în lumea miraculoasă a acelor respirații atotprezente, trăiri, uneori insignifiante în aparență, alteori definitorii pentru ființa umană, și care, în niciun caz, nu pot fi neglijate. Acele trăiri, țesute cu multă stăruință, sunt parte din cotidian, din arhitectura firescului, născute din metafizicul pe cât de haotic, vulenerabil, pe atât de interdependent – fiecare mișcare e condiționată de o trăire, care nu este decât rezumatul unor experiențe trăite mai rafinat. „Sunt scribul suferinței mari./M-a înveşmântat durerea; / planează derizoriu, / asaltul sinedie e nejustiţiar. / O lume insolentă şi-arogantă / îmi ia mereu câte ceva / Hoţeşte, mai vicleană, când blamează /şi bâzâie mereu în preajma mea”. Iată o imagine care domină prin solitudine, aproape apocaliptică, în care frumosul chip omenesc este așezat în fața golului dezolant, al suferinței, din care evadezi doar prin dăruire în totalitate, acelei clipe care, parcă suspendată de propria noastră umbră, ne pândește precum un avertisment. Singuri în fața hăului din noi, aidoma unui naufragiat, conștientizăm suferința, nimicnicia – singura care, precum o piatră în deșert, va domina întregul ținut, va dirija întreaga ființă.

În cazul Silviei C. Negru o harpă, fie ea și de piatră, în mâinile maiestrului/poetului vibrează, în lumea poeziei creează structuri care dau viață cuvintelor, iar „cuvintele plâng alte cuvinte”, deschid ferestre imaginare spre lumi necunoscute, aduc o călătorie în interiorul cuvintelor. Poezia Silviei C. Negru se naște din labirinturile cuvintelor, e precum cântecul de pasăre, ascunsă printre florile de tei, pe care o auzi și nu o vezi, ne îndeamnă la meditație, ne invită la clipe de contemplare și doar celui care îi găsește cheia magică i se dăruiește în adevărata splendoare. Întocmai cum „orice tehnică picturală / ascunde o metafizică”, iar „dincolo de linii şi culoare, / se deschid căi nemuritoare” și în poezie cel care va găsi virtutea limbajului va avea parte de o redescoperire a oglinzilor în care se ascunde misterul cunoașterii, revelația perceperii unui alt univers. Acel univers aparține spațiului nemărginit al poeziei.

Poate fi poezia calea spre purificare, spre o altă cunoaștere a sinelui, multora deloc accesibilă, având parte de eșecuri, renunțări, sacrificii care, totuși, își au rostul prin câștigul final – prin darul pe care îl primim printr-un sacru legământ „în cuvinte ziditoare,/ în viile poeme / ca nişte construcţii-miracol – / arcuri peste vreme”. În Harpa de piatră descoperim o poezie marcată de convingerea că, în final, lumina, care este iubire, va domina, iar puritatea pe care va trebui să o găsim sălășluiește în altă parte, în alte sfere – pământul fiind spațiul degradat de om și de imperfecțiunea lui. În această trecere a omului, spre o eternă iubire, e necesar să înfrunte „treptele suferinței împietrite”, prin puritatea poeziei, poezia fiind forma pură a creației, prin har/crez care transpare din vers este legământul cu divinitatea. Aici trebuie căutat și crezul poetic, liantul care face posibilă metamorfoza spre altceva: „Din trăinicia oazei, / rămâne poezia, logodna mea cu Cerul. / Eşecul şi Triumful scriu zborul cu idei. / Omul ţine în braţe poverile credinţei. / Ţâşneşte din scrumul speranţei de ieri”. Poezia poate deveni și un strigăt disperat în fața neputinței „Trupul mi-e brăzdat de răni deschise. / Fiecare s-a creat pe roata amăgirii, /ca pe nişte spiţe dureroase”, în care sublimul și dramaticul se împletesc în fața concretului, trăirea este dublată de lirismul imaginilor poetice, de semnificația simbolică a dublei suferințe.

Întâlnim în Harpa de piatră secvențe lirice care generează o lume de zbucium profund. Uneori, precum o avalanșă, dăruirea este vulcanică, necesară, „să trec labirintul umbrit, / singurătatea ploilor mari, / furtuni purtate îndelung. / Să mi se vindece rănile, / chiar şi atunci, / când Cerul aruncă cu pietre în fereşti”. Alteori, temperată, „cuvintele sunt ca o priveghere de monah înţelept. / O cetate-n zidire perpetuă”, însă niciodată nu generează resemnarea, mai degrabă un alt început: „dispare pământul, / dar se zăreşte o Arcă din salcâm, / pe ape – / salvare pentru om şi vis, / drum peste moarte”.

Poezia Silviei C. Negru ne îndeamnă la un lung proces de autocunoaștere, proces în care avem parte de reflecții asupra propriei lumi, cu toate neajunsurile, capriciile și visurile deșarte, împliniri prin suferință, mimarea trecerii prin viețile noastre și ale altora, care nu este decât o încercare în calea de a ne regăsi. Această experiență merită lectura cărții.